Spovedania sau cum am ajuns să nu mai merg [deloc] la biserică

Era prin vară.
O mânăstire renumită din Oltenia.
Aproape de înserat.
O excursie plăcută şi relaxantă... până atunci.

Într-un acces de vinovăţie a unor "păcate" de care alţii mai "experimentaţi" decât mine ar râde cu lacrimi dar şi poate datorită liniştii sufleteşti pe care o încercam în acele momente, am hotărât, inopinat, să mă spovedesc.
Acum, rememorând aceste întâmplări, îmi vine în minte întrebarea de ce, un om care nu are încredere în biserică şi oamenii bisericii ar vrea să se spovedească? O fi fost cu un scop, unul ascuns al cărui înţeles nu îl dibui eu acum :), cert e că am făcut-o, pur si simplu.
Sau mă rog, nu chiar aşa de simplu... fiindcă...

Am aşteptat (după slujba care tocmai se terminase când ajunsesem noi), să se spovedească încă doi bărbaţi. După trei ore! (în care deja clocoteam şi mă gândeam ce păcate or avea ăia de e nevoie să stea o oră jumate la spovedit, mulţumindu-i lui Dumnezeu că nu aveam decât două persoane înainte şi nu zece... că pesemne mă apuca Crăciunul pe acolo), am intrat! În camera în care duhovnicul făcea spovedania. Nu în biserică, nu lângă vreo icoană, ci pur şi simplu întro-cameră, cu masă şi scaune, în clădirea care adăpostea apartamentele măicuţelor.

M-am aşezat în genunchi şi am primit un "papirus" (o coală A4 scrisă pe ambele părţi, cu caractere Times New Roman de 9) cu vreo 15.000 de caractere, şi poate dacă nu lucram în presă nu ştiam cam câte or fi fost... pe care a trebuit să o citesc cu voce tare. Era despre iertarea tuturor păcatelor care există, cred, pe lumea asta, unele absolut exagerate sau perimate; iar eu mă rugam să-mi fie iertate toate acestea.
Ajunsă la capătul primei pagini, rămăsesem fără aer, obosisem foarte tare din cauza cititului cu voce tare, eram deja parţial deshidratată. M-am gândit de câteva ori că ăsta e canonul pe care trebuie să-l realizez ca să-mi fie iertate păcatele, aşa cum în Evul Mediu unele femei trebuiau să poarte cuşti de metal pe cap... Dar de unde ştia preotul acesta ce "pedeapsă" să-mi dea, din moment ce încă nu auzise păcatele mele?!

Am avut norocul să ajung întreagă la finalul luuuuungii lecturi şi au urmat cele mai tari întrebări care mi-au fost puse, în întreaga mea viaţă, pe lângă unele care mi s-au părut foarte normale: dacă am minţit, furat, înjurat. Da, mi-am minţit fetiţa în privinţa lui Moş Crăciun. Da, am furat o floare din parc. Şi da, am înjurat când aşteptam în trafic câte 30 de minute ca să mai înaintez un metru.

Una din întrebările la care mi-am ridicat sprânceana a fost dacă mi-am înşelat soţul. Doamne fereşte! De ce şi cum să fac aşa ceva? Pe bune!! M-am întrebat însă în clipa aceea dacă o fi fost vreo femeie care să-i spună acestui preot (care la cei 26 de anişori ai lui mi se părea un copilaş, chiar dacă diferenţa dintre noi nu era aşa mare) că da, şi-a înşelat bărbatul? În minte, un drăcuşor însă, insista să îmi imaginez figura pe care ar face-o acest preot la un răspuns afirmativ.
O alta a fost dacă "am păcătuit" cu mai mulţi bărbaţi deodată. Asta a pus capac! Înţelegeam eu prost sau acest preot mă întreba dacă am făcut swing??? Devenea strigător la ceruri - că tot eram în curtea unei mânăstiri. Mă gândeam acum... dacă îi spun că da, cu vreo 15 bărbaţi, deodată, în acelaşi timp, cum ar reacţiona?? Frate, interogatoriul ăsta era mai aiurea decât chestionarul de la şcoala de şoferi! De unde şi până unde pot pune nişte preoţi astfel de întrebări, la care oricum, nimeni nu ar răspunde vreodată cinstit? Ca să nu mai spun că nu-mi imaginez aceste întrebări puse unei femei de peste 60 de ani. Sau există chestionare de spovedit în funcţie de vârstă şi sex?!
Deja aveam un gust amar de toată povestea asta şi nu-mi doream decât să plec mai repede. Ştiam, încă din acel moment, că viitoarea spovedanie va fi peste câteva decenii, DACĂ va mai fi...
Când a văzut că aia nu am făcut, aia nu am făcut, m-a întrebat, parcă curios de ce totuşi sunt la el din moment ce sunt aşa fată cuminte, ce păcate am pe suflet. Păi, ce era să-i spun? Chiar nu îmi venea nimic în minte. I-am spus până la urmă că sunt rea de gură, că ăsta ar fi defectul care mă deranjează.
Parcă răsuflând uşor că am şi eu totuşi nişte păcate :)), a tras adânc aer în piept ... şi a început cu sfaturile: să nu ies din cuvântul soţului meu (are you talking to me?!), să-mi ascult părinţii, să caut să tac atunci când cineva mă ocărăşte (you must be joking!!). Exact acestea au fost cuvintele lui. Parol!
Şi am înţeles, că acest preot de 26 de ani, în anul 2010 DUPĂ Hristos, este atât de îndoctrinat de ceea ce scriu manualele vechi de sute de ani de pe care a învăţat la seminar încât cea mai înţeleaptă soluţie era să zic cât mai multe "da"-uri şi să mă car mai repede de acolo, că nu era decât o pierdere de timp. Ce poţi discuta cu un tânăr care în secolul XXI îţi recomandă să nu ieşi din cuvântul soţului?? Bine că era călugăr, că mi-ar fi fost milă de doamna preotească care l-ar fi luat pe ăsta de soţ.
Şi am venit alergând la soţul meu frumos, deştept şi destupat la creier şi i-am povestit păţania mea cu spoveditul. Şi eu am stat o oră jumate. Şi am realizat că de fapt, cititul "canonului" a luat atâta timp. Nu păcatele pe care le făcusem. Şi iată că am învăţat ceva şi din această experienţă mai puţin plăcută: să nu tragi niciodată concluzii pripite! Şi m-am căit că am gândit cu "păcat" despre cei doi bărbaţi dinaintea mea. Săracii... pesemne şi ei citiseră polologhia aia!