miercuri, 19 ianuarie 2011

Suferinţă şi mizerie. Spitalele din România.

Cei ce mă cunosc foarte bine - adică membrii apropiaţi ai familiei mele şi prietenii noştri cei mai buni - ştiu de fobia de care sufăr eu în ceea ce priveşte bolile alor mei.
Sunt un om care poate fi impresionat uşor, care efectiv suferă când aude despre durerile unor străini.
Iar când bolnavi sau în suferinţă sunt "ai mei" sunt înnebunită de îngrijorare. Unora, starea asta pe care o am li se pare exagerată. Eu ştiu că nu este, fiindcă dacă ajungi pe mâna medicilor şi în spitalele de stat de la noi eşti ca şi terminat. Nu eşti decât un număr pe o listă. Adică NIMIC!


Primul contact cu un om bolnav a fost pe când aveam 10 ani şi am locuit timp de cinci luni alături de Manana, bunica mea, o femeie atât de bună şi blândă cum nu cred ca voi mai întâlni vreodată în toată lumea asta, care paralizase şi pe care o îngrijea mama. Astfel că, la nici 11 ani ştiam exact cum se pune plosca unui om imobilizat la pat, ştiam cum să îngrijesc escarele provocate de imobilitate, cum să schimb cearşafurile fără să fie nevoie să ridici bolnavul din pat, care e poziţia cea mai bună de a-l alimenta şi cum să bea apă.

Următoarea "lovitură" a fost când am internat-o pe mama în spital, cu o infecţie gravă la rinichi. Am avut atunci posibilitatea să văd exact ce înseamnă spitalele din România, cum se poartă medicii, asistentele, ce trebuie să faci ca să fii băgat în seamă, cum să te impui ca pacient şi cum să-ţi soliciţi drepturile.
Aveam 21 de ani, eram însărcinată în patru luni şi timp de 17 zile am stat zi şi noapte cu mama, dormind la picioarele ei, în partea opusă a patului. Adică ştiu EXACT cu ce se "mănâncă" sistemul sanitar din această ţară. Sunt drame prin care trec numai cei ce sunt nevoiţi să ajungă pe mâna cadrelor medicale.

Să te ferească Dumnezeu să ajungi pe mâna medicilor!!!

În acele 18 zile cât a fost internată mama am trăit întâmplări pe care nu doresc să mai ajungă nimeni să le trăiască vreodată!!
În prima noapte de spitalizare am fost efectiv gonită acasă şi am lăsat-o pe mama în spital, împărţind patul cu o bătrână. Femeia avea şapte! copii şi plângea fiindcă niciunul nu o vizitase în cele trei zile de când era în spital. M-a întrebat dacă nu am ceva de mâncare, purta proteză şi nu putea mesteca şnitelul şi cartofii fierţi care se dăduseră la masa de seară. I-am decojit o portocală din cele pe care le luasem pentru mama şi a bufnit-o din nou plânsul. Mi-a spus că sunt cel mai bun om pe care l-a întâlnit în ultimele luni. Am căutat în bagajele ei un prosop pe care l-am umezit şi am sters-o pe faţă. Am simţit nevoia să o mângâi şi deşi lacrimile îi curgeau continuu pe obraz mi-a zâmbit. Avea o figură atât de blândă, ochii albaştri clari şi atât de îngrozitor de trişti încât m-am gândit atunci că nicio mamă pe lumea asta nu merită să sufere aşa cum suferea ea, o mamă cu şapte copii uitată într-un spital nenorocit! Când am plecat acasă în acea seară, le-am lăsat pe mama şi bătrânica aia în acelaşi pat, una la un capăt, una la celălalt. Era în jur de 12 noaptea. Când am revenit a doua zi dimineaţă, pe la 8, mama plângea în hohote, iar alături de ea, la capătul celălalt al patului, cu gura şi ochii larg deschise era cadavrul bătrânei pe care o mângâiasem cu o seară înainte. Mama se trezise alături de acest corp încă cald dar fără viaţă. Nu este o descriere macabră, vreun roman cu tente horror, ci, din păcate, realitatea...
Am alergat înnebunită să anunţ asistentele care ŞTIAU că murise. Am început să ţip la ele, să o ia de acolo, să o ducă pe mama în alt salon, să acopere măcar cadavrul. Cred că am făcut un atac de panică, ceva, nu ştiu! Mi se părea strigător la ceruri ce se întâmpla. Mama împărţea patul cu un cadavru şi nimeni nu făcea nimic. M-am dus la directorul spitalului care a dat ordin ca mama să fie dusă într-o rezervă, în care a şi fost mutată în mai puţin de 20 de minute.
Eu acoperisem cadavrul din salon cu o pătură, fiindcă era cumplit să priveşti ochii ăia... De-abia după vreo şase ore a fost luat din patul respectiv.
Sunt evenimente pe care nu le poţi uita, care ajung să te marcheze.
Din acea zi nu am mai plecat deloc de lângă mama cât timp a stat în spital şi nimeni nu mi-a mai spus să plec seara acasă. E drept că şi devenisem cumva ajutorul asistentelor, fiindcă făceam multe din îndatoririle pe care le aveau ele. Practic, ele doar administrau tratamentul, de îngrijirea propriu-zisă mă ocupam eu.

Ce am trăit în spitalul ăla şi ce am văzut este greu de scris în cuvinte. Şi vorbesc aici de Spitalul Judeţean din Ploieşti, cel mai mare şi modern spital din judeţul Prahova.

Dacă nu "ungeai" asistentele de absolut fiecare dată când veneau la injecţii (şi asta se întâmpla de patru ori pe zi, la interval de şase ore) aveau grijă ca a doua oară să spargă venele băgând serul foarte repede, să uite să schimbe perfuzia, să uite să aducă medicamentele sau să le înlocuiască cu altele. Una singură a fost Om. Acea asistentă, Rodica (nici astăzi nu am uitat cum o cheamă!), nu a acceptat niciodată banii băgaţi cu umilinţa cuvenită în buzunar. Efectiv nu i-a acceptat! Era însărcinată şi mi-a spus că dacă vreau să fac ceva pentru ea este să mă rog lui Dumnezeu să fie bebeluşul ei sănătos, fiindcă avea ceva probleme cu sarcina.  Ea a fost singura persoană care ne-a spus şi vorbe bune.

În rest... doar suferinţă, aşteptare, umilinţe, durere.

Pentru fiecare investigaţie (şi au fost vreo 7 sau 8) se stătea la uşi câte o oră-două.  Rareori dădeam de asistente mai amabile. În rest, majoritatea erau nişte frustrate plictisite de "mizeria" din jurul lor.
Verificam cu atenţie medicamentele care se lăsau pe noptieră. De trei ori i se aduseseră alte antibiotice decât avea prescris mama. Am constatat mai târziu, tot pe propria piele, că ăsta e un fapt des întâlnit în spitale.
Când se termina perfuzia eu eram cea care striga după asistente, fiindcă ele nu veneau niciodată să verifice câtă cantitate de substanţă a mai rămas - şi pentru cine nu ştie, dacă substanţa perfuzabilă se termină şi perfuzia nu este închisă, aerul intră pe venă şi se produce embolia pulmonară gazoasă (bulele de aer ajung în plămâni şi poate surveni decesul).
Lenjeria de pat a fost schimbată doar când am dat bani infirmierelor.
Ca să te speli era altă nebunie! Cabina de duş era prima încăpere când intrai în toaleta femeilor, nu avea vreo perdea sau orice altceva care se ofere minima intimitate, oricine intra la baie dădea peste femeia care utiliza în acel moment duşul. Oricine trecea pe hol, o vedea pe cea care se spăla dacă uşa de acces se deschidea. În plus, cădiţa de duş era şi suportul pentru ploştile bolnavilor. Ca să faci duş trebuia să pui mâna pe ele, să le scoţi şi să le pui lângă. Uneori cădiţa se umplea cu substanţă dezinfectantă şi dacă vroiai să faci baie trebuia să bagi mâna printre ploştile folosite şi puse la sterilizat şi substanţa respectivă, ca să scoţi dopul, ploştile şi să clăteşti cădiţa. Sunt lucruri trăite, văzute şi făcute de mine. Dacă mi le-ar fi povestit cineva nu aş fi crezut în veci că pot fi adevărate.
Am avut ghinionul ca efectele sarcinii, în speţă greţurile, să mă apuce exact în acea perioadă. După uşa de la baie erau nişte rafturi pe care se găseau vreo 50-60 de borcane de câte 3 litri fiecare ale pacienţilor ce conţineau urina făcută în 24 de ore - este o analiză specială care relevă buna funcţionare a rinichilor. Astfel că, de fiecare dată când mergeam la baie vedeam zecile de borcane cu lichid galben, maro, sângeriu, alb sau incolor... Iar mirosul.... nu vi-l pot descrie în cuvinte.

Ca să ajungi să ai nevoie să fii internat în spitalele noastre trebuie o tărie de caracter extraordinară că să nu rămâi cu sechele psihice. Trebuie să fii imun la durerea din jur, la neputinţa celor bolnavi, să nu te intereseze nimeni şi nimic. Să nu pui la suflet atitudinile inumane ale celor care se presupune că ar trebui să te îngrijească, care îşi descarcă nervii şi frustrările pe oamenii care deja sunt în suferinţă. Să fii orb la figurile marcate de suferinţă şi slăbiciune, de neputinţă şi de boală.

Spitalul de stat, în România acestor timpuri îmi apare ca ultimă soluţie!
Şi când ajungi pe mâinile acestor fiinţe, numai Dumnezeu te mai poate ajuta, fiindcă nici BANII nu te mai ajută.



4 comentarii:

Lika spunea...

Speranta! nu am cuvinte sa-mi exprim șocul si parerile de rau pentru tine cu bebelusul si mamica ta. Am si eu o mica experienta-foarte urata cu spitalul, dar sincer, a ta m-a facut sa reduc din gravitatea acelor intamplari..

din lumea mea spunea...

Da, sănătatea e cea mai importantă. Trebuie să ţinem de ea cu dinţii!!!

Anonim spunea...

o Doamne cat de bine cunosc mersul , mama saracuta a fost bolnava in ultimii ani si numai eu stiu cate a indurat si prin cate a trecut , unele si mai rele si mai grele decat ce ai scris tu , si cu bani grei bagati in buzunare si tot ne tratau cu nepasare! si ptr mine au ramas amintiri neplacute care m-au facut sa am intreb daca exista dreptate , daca cineva de Sus sau de la noi de pe pamant vede si la un moment dat v-a sanctiona toata aceasta nepasare si bataie de joc! E greu , cand ajungi sa cazi pe mana lor -doctori , asistente- si mai ales sa dai peste niste oameni care-s plictisiti de munca care o fac , care nu mai au pic de mila ptr semenii lor , care au uitat ca au jurat ca vor fi altauri de cei bolnavi si ca vor face tot ce le sta in putinta sa le aline chinurile.
Dar mai sunt si OAMENI printre ei care iti lumineaza sufletul si care te face cat de cat mai uiti din umilintele indurate in spitalele noastre care sunt locuri de unde putini scapa! Eu am trait aceasta cruda experienta acum nici un an cand mama saraca era la finalul vietii si tampitii de doctori imi ziceau ca are depresie , si ea mititica avea leucemie si din cauza medicamentelor foarte puternice date ptr reumatism paralizase complet( dupa am gasit un om de omenie carea ne-a explicat din fir a par totul , dar din pacate a fost prea tarziu, mama nu mai era!).
E greu , e dureros , probabil ca vor mai trece cativa zeci de ani pana vom fi si noi ca cei de afara , medicina , spitalele si mai ales MENTALITATEA!
Marina

din lumea mea spunea...

Îmi pare cu adevărat rău de mama ta!
Sper din suflet, mai ales acum, că există o altă lume mai bună şi mai frumoasă aşa cum se spune, în care să fie fericiţi cei dragi nouă care pleacă de pe pământ.