marți, 21 decembrie 2010

Să deschidem ochii!

Am citit pe blogul lui Cabral despre ajutorul pe care îl dăm celor care au nevoie de el. Ajutor material, adică. Şi o gramadă de oameni i-au răspuns că ei nu mai dau bani la cerşetori, că de fapt se bucură şefii de benzi organizate (ceea ce e perfect adevărat, n-am nimic de comentat în plus), că ei nu se descurcă nici să se ajute pe ei, darmite pe alţii, că de fapt cei care cerşesc au maşini şi vile,  etc.  
Dar, de ce simţim nevoia să ne luăm apărarea când ne simţim, cumva, cu musca pe caciulă? Câţi dintre noi am VRUT să ajutăm şi nu am găsit pe cine? Dar am căutat?
Cine a vorbit de cerşetori? De aurolaci?
Era vorba de oamenii cu mai puţin noroc, săraci dar demni, care nu ies să cerşească ci suferă în tăcere. Muncesc şi trăiesc din 500 lei pe lună (trei membri ai familiei). Sau dintr-o pensie amărâtă de 400 lei, când doar medicamentele ar costa 500...
De aceşti oameni de ce nu spune nimeni nimic? Sunt în număr mult mai mare decât cerşetorii şi aurolacii care fac parte, marea majoritate, din reţele organizate.
Toţi avem o pensionară modestă în bloc, tăcută, cuminte, care-şi vede de viaţa ei fără să deranjeze pe nimeni dar pe care o vezi că trăieşte greu după aceleaşi haine pe care le poartă, după silueta uscăţivă. Toţi ştim o fetiţă la şcoală care umblă cu ghetele dezlipite şi puloveraşele prea scurte la mâneci. Pe lângă toţi dintre noi există bunici sau oameni bolnavi care au nevoie de ajutor. Dar o facem vreodată? Întindem vreodată, măcar un deget? Câţi dintre noi o facem?
Mi se sfâşie sufletul când văd bătrânele sărmane care îşi caută resemnate ultimii mărunţi pentru o pâine, în portofele vechi băgate pe sub haine, iar în momentul când mă ofer să le-o plătesc eu, tresar de emoţie, de acea mirare naturală, chiar stupefiere, că cineva poate face un asemenea gest pentru ele. O pâine! Şi câtă recunoştinţă pentru asta! Dar ce ajutor mic, de fapt!
Mi-a rămas în minte un băieţel, un fost vecin despre ai cărui părinţi ştiam că se descurcă greu, pe care l-am luat odată cu mine la cofetărie. L-am pus să aleagă orice îşi doreşte el. S-a uitat mult în vitrine - peste zece minute - ochii îi alergau peste toate prăjiturile alea, care mai de care mai colorate, şi în final a spus că vrea o savarină. Cea mai ieftină prăjitură! I-am spus să-şi mai aleagă. Dar mi-a zis că doar pe aia o vrea atunci, ca să îl mai iau şi altădată. Un copil de nici 6 ani! Să se gândească că renunţă azi la ceva bun ca să se mai bucure, POATE, şi altădată.
Putem ajuta oricând dacă ne dorim. Sunt milioane de oameni pentru care o mână întinsă poate reprezenta uneori diferenţa dintre AZI şi MAINE. Nu toţi au asigurat "mâinele", pentru unii reprezintă o incertitudine, un test, pe care dacă l-au trecut au ieşit căştigători... temporar. Lupta lor nu se încheie acolo. Urmează alt mâine şi alt mâine...
Aş vrea să pot ajuta mai mult! Atât cât de mult pot!
Fiindcă şi eu am fost ajutată când m-am aflat în situaţii asemănătoare celor expuse mai sus. Acum am posibilitatea să întorc acea bunătate pe care am primit-o şi de care m-am bucurat, cu mulţi ani în urmă!
Un copil amărât ştie să se bucure şi de o bomboană, dacă e dată cu drag, pentru un bătrân sărac, o supă reprezintă uneori cea mai aleasă mâncare. Pentru o femeie bolnavă, o floare poate aduce zâmbetul pe buze. Avem în jurul nostru oameni care primesc ajutorul pe care dorim să-l oferim. Nu trebuie decât să deschidem ochii şi să privim! Să-i privim!

Un comentariu:

Mika spunea...

Mi s-a facut pielea de gaina......... Bine scris, bine punctat.