duminică, 5 decembrie 2010

Când Moş Crăciun nu e Moş Crăciun

Am trăit ieri una din experienţele pe care nu aş vrea să le trăiesc prea curând, acel tip de întâmplare care se produce atât de repede încât nu ai cum să o preîntâmpini şi ale cărei rezultate pot modifica în totalitate o situaţie anume.
Ca să mă fac mai bine înţeleasă, ieri, pe când mă întorceam de la Kidex, cu Blondina de-o mână şi cu o parte din plasele cu ce luasem de pe acolo în cealaltă, ne-am oprit să ne tragem sufletul la poarta acoperită a intrării la Romexpo, după ce străbătusem prin vânt şi ploaie întreaga curte a târgului. Întrucât domnul soţ avusese avantajul picioarelor mai puternice ajunsese înaintea noastră şi era extrem de atent la un nene portar care povestea cu patos o glumă, având strâns în jurul lui un grup apreciabil de oameni. Instinctul de turmă a fost mai puternic decât cei şapte ani de acasă şi de normele elementare de politeţe pe care aveam impresia că le cunosc şi am început să casc şi eu gura la ce spunea cu atâta patos portăraşul.
Şi l-am ascultat toţi atenţi - în jurul lui erau strânşi deja vreo şapte oameni şi doi copii - până când nenea portarul a spus formula magică: "Şi m-am aplecat să pun repede cadourile de Moş Nicolae în cizme, că venea fi-miu şi mi-era teamă să nu mă prindă."
Doaaaamne....!!!!!!!! Blondina mea a făcut ochii mari, celălalt copil nu ştiu cum a recţionat căci deja adrenalina şi alţi hormoni de stres intraseră în acţiune în organismul meu. Am început să-l fac cu ou şu cu oţet pe imbecilul ăla care povestea asemenea tâmpenii de faţă cu doi copii atenţi la ce nara el:
- Se vede nene că nu ai copii acasă", îi arunc eu furioasă la culme, luându-mi copilul de lângă lupul ăsta imbecil, care dacă s-ar fi făcut că mă muşcă nu m-ar mai fi mirat.
- Ce aţi spus? Se burzuluieşte portăraşul cel viteaz. Cum, am şi eu un băiat de opt ani acasă, a mai spus el mândru. Da' ce v-aţi supărat cucoană aşa?
L-am lăsat în prostia lui, era clar că nu a înţeles ce gafă a făcut şi eram atât de supărată de toată situaţia asta încât nu-mi mai ardea de nimic. Mi-era milă de copilaşul lui de acasă că are un tată aşa de varză, atât de imbecil încât să urle în gura mare, în faţa a doi copii mici, cum pune el cadourile în cizmuliţe. Eram îngrijorată de ceea ce a auzit Blondina şi de ce întrebări urma să primesc. Eram supărată că am stat să casc 10 secunde gura la un om atât de limitat încât mărirea audienţei l-a făcut să se simtă atât de important de nimic nu a mai contat pentru el. Nici măcar două perechi de ochişori naivi care-l priveau cu atenţie maximă.
Şi mă gândeam ce rău trebuie să fie să fii atât de sărac cu duhul încât să nu-ţi dai seama de o asemenea gafă monumentală.

Dacă aţi păţit situaţii similare cum le-aţi gestionat? Ce le-aţi spus micuţilor a căror curiozitate a fost trezită?

Off! Dă-i Doamne mintea românului cea de pe urmă, că are atât de multă nevoie de ea!

Niciun comentariu: